Adormitul din văiugă de Arthur Rimbaud

E-o groapă cu verdeaţă, în care-o apă cântă,
De ierburi nebuneşte prinzând fâşii de-argint,
Iar soarele-n amiază din mândrul munte-mplântă
Săgeţi : e o văiugă de raze vii mustind.

Cu capul gol, cu gura deschisă doarme-oşteanul,
Un tânăr stând cu ceafa în fragede lăptuci;
El, palid, zace-n iarbă întins sub nor, sărmanul,
Lumina-l plouă-n patul acestei verzi văiugi.

Picioarele ţinându-şi în gladiole, doarme
Zâmbind, precum copilul în timpul bolii calme :
Cald leagănă-l, Natură, căci frigul l-a pătruns!

În nări nici nu mai simte mireasma-ncântătoare;
Cu mina pe piept pusă, el doarme în plin soare.
De două roşii găuri în dreapta e străpuns.