Amurgul de Charles Baudelaire

(Traducere de Al. Philippide)

Şi iată-amurgul molcom, amic cu ucigaşii;
Ca un complice vine înăbuşindu-şi paşii;
Ca un alcov se-nchide înaltul cer de seară;
Şi omul, de nelinişti împins, se face fiară.

Amurg, amurg prieten, dorit cu voie bună
De cel a cărui braţe cinstite pot să spună:
Azi am lucrat! – Amurgul aduce mângâiere
În spiritele roase de-o crâncenă durere,
Şi-alină pe savantul ce-şi simte fruntea grea,
Pe muncitorul care, trudit, să doarmă vrea.

În vremea asta demoni porniţi pe stricăciune
Încep, ca nişte oameni de-afaceri, să se-adune
Şi bat din zbor cu-aripa în geam şi-n jaluzele.
Lucesc lumini lovite de vânt şi, printre ele,
Foind pe străzi Curvia îşi înteţeşte jarul
Şi îşi deschide, poartă cu poartă, furnicarul;
Ea-şi face pretutindeni, pe nesimţite, cale
Ca un duşman ce pune blestemăţii la cale,
Şi colcăie-n mocirla oraşului, adâncă,
Ca viermele ce fură din om tot ce mănâncă.
Bucătării răsună de sfârâială, teatre
Încep să hăulească, orchestre-ncep să latre;
În pensiuni cu oaspeţi gustând la cărţi delicii,
Printre coţcari îşi află cocotele complicii;
Şi tot aşa pungaşii se pregătesc şi ei
Să-şi facă meseria şi lucrul cu temei,
Să spargă uşi, casete şi-ncuietori subtile,
Cu-amantele să aibă de trai câteva zile.

În clipa asta gravă fii, suflet, fără teamă
Şi zbieretele-acestea nu le lua în seamă.
E ceasul când durerea pe cei bolnavi îi scurmă!
De gât îi strânge Noaptea; destinul lor se curmă;
Se-ndreaptă spre obşteasca prăpastie finală;
De-oftatul lor spitalul e plin. – Fără-ndoială
Că mulţi acasă, seara, nicicând n-au să mai vină
Să afle, lângă-un suflet iubit, gustoasa cină.

Şi mulţi căminul paşnic nici nu l-au bănuit
Şi niciodată poate că-n viata n-au trăit.